Un alt fel de profetism
De la o femeie, pe stradă, într-un loc obscur, anonimul personaj central (totodată autor, narator) din Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu primeşte o Biblie. Semn că este ales. Femeia, urmărită de el, nu dăruieşte cartea sfântă oricui. Dumnezeu este aspirat şi chiar, iată, respirat: „respiraţia nu e decât bătaia noastră de aripi prin azurul dumnezeiesc al vieţii”. Credinţa este şi ea necesară ca aerul pentru respiraţie în voinţa de a face, a crea. Credinţa sigură substituie voinţa. De aceea, „rugăciunea şi certitudinea sunt unul şi-acelaşi lucru”. Mântuirea există de la „începuturile timpurilor” şi în „a patra dimensiune” a realităţii, obsesiv căutată, în voinţa de evaziune din închisoarea creierului ca creier, dacă nu este asimilat ochiului masculin sau uterului feminin.
În Biblie (Exodul) îl află pe Baţalael, cel înţelepţit de Dumnezeu, în chip cunoscător şi creator, „căruia Domnul îi dăduse un duh de invenţie şi măiestrie şi stăpânirea tuturor meşteşugurilor.” Îngerii biblici apar pentru încercare şi mântuire: îngerul cu care se luptă patriarhul Iacob, sau „îngerul ce l-a eliberat pe Pavel”. Naratorul primeşte şi el în vis vizita unui înger. Îşi aminteşte versul „orice înger e cumplit”, transcris cu ghilimele, însă fără numele poetului R. M. Rilke.
Poate că în legătură cu pietrele la rinichi ale minţii, la fel de obscure, sunt cele 12 pietre din sulul de piele, Urim şi Tummim, purtat ca pieptar de Marele Preot pe prin care se comunica cu Dumnezeu, prin aprinderea lor, cu un limbaj necunoscut. Citim într-un loc o lungă listă cu „sfinţi şi iluminaţi”, în fapt, de genii formatoare în istorie, de la Hermes Trismegistos şi Baţalael până la regizorul Fellini, ca atare extrem de eteroclită şi provocatoare. Salvador Dalí, absent din listă, nu lipseşte, însă, din Solenoid, deodată cu „Sf. Anton cu pateticul său crucifix”.
Tăgăduirea miracolului este pusă la mare îndoială. „Cine spunea că nu sunt posibile miracolele pe pământ?” O voce îi cere naratorului să nu dezvăluie nimic din ce i se face cunoscut. El întăreşte gândul copilului Traian, iniţiator în cunoaştere la preventoriul de la Voila, din munţii Bucegi: „Da, oamenii mari erau zei, erau zeii noştri.” În regim şi registru expresiv de patetică parodie biblică, apocaliptică, scriitorul Solenoid-ului, pretinsă scriere vestitoare, evanghelică, notează că „Aveam şi noi profeţii noştri” şi îşi aminteşte de Virgil, Ispas şi Palamar.
Evadarea în realitate
Lumea în care există, pe care spune că o măsoară sau o cartografiază, este una creată, nu obiectiv, dar subiectiv. Este, spus direct, o lume mintală, însă o lume chiar a minţii sale: „lumea mea se identifică cu mintea mea”. Deloc restrânsă, dimpotrivă, vastă: „lumea mea are mii de nuanţe şi de degradeuri”. Dar ea nu este şi o lume numai a interiorităţii. Pentru că subiectul intră în contact cu obiectul, pe care îl cunoaşte, descoperă, (re)creează, cu o voluptate curioasă şi copilărească. Din copilărie capătă această atitudine şi altitudine căutătoare. Crede (verb determinant), ştie că „sub blocul nostru, sub lumea noastră existau cavernele fantastice ale unei alte lumi pline de fiinţe tulburătoare”, 334. Nu existentul ori existenţa, astfel percepute, îl obsedează şi încurcă, însă nepriceperea lor, dificultatea dusă până la „groaza la gândul că n-am să-nţeleg”. Iar neînţelegerea revelează doar neantul, tulburător de repede recunoscut. Spaţiul poate fi străbătut uşor, există căi şi mijloace pentru acest scop, contemplative sau onirice, necondiţionale şi neinterogative, directe, aşa-zis la îndemână, în fapt la mintea omului. Odată, visează „că mă-ndrept spre miezul pământului”. Foamea de spaţiu ajunge uşor de liniştit.
Spaţiul apropiat este totodată subtil şi profund apropriat. Scriitorul Solenoid-ului s-a născut pe strada Silistra, nr. 46, într-o casă în formă de U. „Silistra nu era o stradă din realitate, ci din lumea funambulescă de sub cupola craniului meu.” Şi Floreasca este „o lume aparte”, pentru cineva care îşi exersează firesc înclinaţia spre particularităţi. Capitala ţării este adus în scrisul care recreează totul, tot de pe harta minţii proprii. „Bucureştiul nu e un oraş, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigăt patetic şi inutil.” Fantezia sau fantasmarea îşi păstrează şi funcţia critică, proprie unei viziuni transformatoare. „Bucureştiul n-are istorie, ci doar o mimează.”
După minte, expresie organică a subiectivităţii, a doua ipostază proprie acestei lumi, în latura obiectivă, este casa. Aceea în care se mută singur, plecând de la părinţi, când ajunge profesor. Ea este refugiul, nu doar protector, dar şi descoperitor şi transformator. În „casa mea în formă de vapor, cochilia straniei mele vieţi”, stă cel mai mult şi cel mai bine, după evaziunea în oraşul necunoscut, imaginar.
Aproape zece ani profesor, la capătul Colentinei, el trăieşte forţat, într-un spaţiu real şi miraculos. La Mangalia ajunge într-o vacanţă la mare. Şi acolo, fără ruptură, viaţa este continuă.
Pe la vârsta de 9-10 ani, doi ani, stă în preventoriul TBC de la Voila, legat, pe cale livrescă, de „muntele vrăjit al lui Castorp” din Muntele magic de Thomas Mann. Miraculosul înlocuieşte magicul. La preventoriul din munţii Bucegi, unde ajunge în toamna anului 1965, descoperă o „altă lume”, un „alt univers”. Concret: cunoaşte pădurea. Însă mai descoperă ceva, anume că Voila este un loc foarte primejdios, un loc al răpirii. Aşa cum va citi, nu peste mulţi ani, într-o povestire, despre răpirea femeii siberiene, insuportabilă pentru bărbatul ei, mujicul care se sinucide, probabil pentru că n-a părăsit locul cel rău. Din Voila, la îndemnul unui coleg stăpânit de puteri neobişnuite vârstei, şi el fuge, cu alţii. Episodul este deopotrivă grav şi comic, poate prin forţa situaţiei. Aventură încheiată prin notaţia: „Ne-au prins abia către Ploieşti.” Mă-ntreb: să fie vorba doar de un „caragialism” involuntar? De multe ori, în Solenoid, patetismul frizează comicul, şi unul şi altul în mai multe moduri.
Personajul-narator (scriitor, mai presus) nu doar trăieşte într-o lume pe care o creează. Dar şi într-una pe care o cunoaşte şi o califică, chiar şi fără a o înţelege şi explica.
Lumea este misterioasă, dar plină de nesfârşite primejdii (folosesc evident un titlu al lui M. H. Simionescu). Mitic, ea ar fi modelată de viziunea coborârii în infern (descensus ad inferos). O lume-iad, „iadul nostru”. Poziţie radical negativistă. Indirect, după nihilistul Neceaev, se notează că „Lumea era un infern corupt şi nedrept care trebuia distrus din temelie.”
Simţirea nu înseamnă şi înţelegere. Când se califică, nu se şi explică. Iar inexplicabilul complică în plus. Interogaţia, fie şi zadarnică, trebuie însă făcută. „Poţi privi lumea ca pe-o enigmă, ca pe-un labirint, ca pe o-ntrebare care cere imperios un răspuns.” Nimic mai la îndemână decât întrebarea, care pare a se produce singură. „Ce lume era asta? În ce nebunie încremenită şi stranie îmi era dat să trăiesc?”
Există răspunsuri culturale, ştiinţifice, dobândite cu timpul, dar ele nu substituie experienţa proprie. Pot doar orienta, după ce află, fără a înţelege (proprietate strict personală), de pildă, că lumea este nucleară, adică alcătuită din nuclee, sau că se crede în „locul mintal, supus tuturor vânturilor karmice, pe care-l numim lume”.
Aderenţa abstractă nu este exclusă. Cu toate că „nimic nu e-ntâmplător pe lumea asta de enigme şi vis”, da, spune scriitorul (despre sine şi pentru sine), se poate admite, până la o limită, „universul nostru stocastic”, întâmplător, hazardat.
El caută, cu credinţă, depăşirea acestui univers, ştie astfel despre „adevărata ieşire, cea care dă-n afara ţeastei şi-n afara marginilor universului”. O tânjire spre eliberare, nu spre spaţiul infinit, deşi spaţiul organic şi universal nu sunt eludate, dimpotrivă. Creierul este chiar seducător prin el însuşi ori prin legăturile mediate. Aproape cu euforie, se enunţă locu(i)torul principal din Solenoid, atunci când constată că „trăim într-o puşcărie fermecătoare, nu mai puţin magică decât ne putem închipui”. Suntem, însă, organic închişi, chiar de le expulzarea în lume. Iată „ceea ce noi căutăm din chiar clipa în care ne naştem: ieşirea din închisoarea sinistră a lumii”. Totul pare o cutie cu sertare lăcătuite, iată şi descoperirea conştiinţei. „Eram închişi în multiple, ciudat intersectate închisori în puşcăria unanimă a lumii.” Sau este o cutie care conţine alte cutii. Prin cunoaştere, închisorile se ierarhizează şi se înglobează. Termenul dimensiune este adus din fizica cuantică. Doar că se institui ierarhizarea, înglobarea extinsă. Pentru perspectiva celei de-a patra dimensiuni, cea de-a treia, familiară omului, rămâne însă „cea mai inumană dintre ublietele imaginare”. Ubliete este neologismul din franceză pentru închisori, în relaţie şi cu personajul din Contele de Monte-Cristo, contele de Faria. În pluralitatea, dacă nu infinitatea (simţită, crezută, subiectivă) de închisori, este eliminată posibilitatea eliberării reale.
Cel închis şi voitor de evadare (prin credinţa care-i rămâne refuzată) primeşte pe durata vieţii peste 20 de „vizitatori”. Şi ţine să precizeze: în realitate, nu în vis sau halucinaţii. Între vizitatori, odată, „un tânăr cu mandibula grea şi masivă” îl priveşte „intens”. Sugestia este că vizitele sunt descensionale, de la a patra dimensiune în jos. Mobilitate intra-recluzivă se produce în totul. Iar totul este real, nu mai puţin visul şi ficţiunea, 98. Altfel, realitatea nu există, dacă nu înglobează totul. De aici condiţia de cunoaştere: „dacă există vreo realitate”. Ori conştiinţa de a-şi duce viaţa ori de a se lăsa purtat de ea, de a exista în şi prin „realitatea ireală a vieţii mele”. Profunda angoasă de a fi: „realitatea e doar frică pură, frică-ngheţată”. Experienţa (neo)existenţialistă care centrează Solenoid-ul. Realul este (ca) lumea. Aceeaşi deducţie spaţială: „Realul (…) este cea mai apăsătoare puşcărie.”
Devine o evidenţă, atât în viaţă, cât şi în modul de a scrie, „ambiguitatea şi irelevanţa distincţiei dintre vis şi realitate”. Capitolul 21 transcrie „viaţa mea nocturnă sau fantasmatică sau halucinatorie – deşi mai reală decât realitatea”. Pentru ca cititorul să nu uite cumva, se repetă (insistent, prea insistent, încât îţi spui odată cu I. L. Caragiale: dacă nu ţi-am spus-o ţi-o repet…): „totul e real, întotdeauna”. Tot omul apare în chip de zeu al realităţii subiective. „Noi ţeseam realitatea, eram realitatea.” A face este a fi sau invers, în „ficţiunea realităţii”. Prin Traian, maturul puber, coleg la preventoriul TBC din Voila, descoperă că „eram în limbul în care trăieşti încă-n lume, dar fără mecanismul de validare-a realităţii”. Lumea este una. Realitatea este plurală, indiferent de poziţie, ordine, orientare. Şi ininteligibilă, nefixată de vreun înţeles anume. De aici conştiinţa despre „imposibilul concept de realitate”. Dar dacă trăieşte, cum spune, „în ţeasta mea”, nu în afară, există în şi pentru el realitatea, exterioară, fie şi tridimensională, nu mai vorbesc aceea globală sau, cum să-i mai spun, integrală?
