Poveștile de succes ale românilor sunt multe, într-adevăr, și în mare parte chiar spectaculoase, dar par să aibă o trăsătură comună – sunt străluciri îndepărtate, evoluții spectaculoase undeva departe de noi, spre care privim cu speranță, nu doar cu bucurie. Ne-am obișnuit (puțin riscant) cu ideea că plantând creativitatea, munca și determinarea de a duce o idee până la capătul său visat și spectaculos într-un alt sol, mai fertil, rezultatele pot fi uimitoare. Sunt povești despre oameni care au avut curajul (sau disperarea) să-și pună bocceluța în spate, s-o umple cu speranță și puterea de-a strânge din dinți pentru ca la capătul drumului (ale cărui dureri și frustrări ne sunt necunoscute) să ajungă la partea vizibilă a succesului. Sau, da, mai sunt și tinerii străluciți care au învins sistemul de învățământ și care, scăpați din ghearele acestui sistem se așează spectaculos pe orbitele desenate de universități și centre de cercetare faimoase din toată lumea.
Mai rare și parcă mai ʺîn umbrăʺ, mai timide și fără aplauze la scenă deschisă sunt reușitele de-acasă. Le privim poate și puțin mai sceptic, le salutăm nu cu entuziasm, ci cu un surâs puțin trist și mergem mai departe, pentru că trebuie să ne vedem de treburile noastre…
Povestea răsturnată mi se pare însă mult mai interesantă și purtătoare a unui mesaj parcă mai puternic. Atingerea succesului e mai lină și mai puțin dramatică într-un sistem în care toate funcționează oarecum predictibil, între limite bine așezate – fără a nega lupta, efortul adaptării și însingurarea celui dislocat din sistemul care l-a trimis în lumea largă – dar dobândește o altă valoare atunci când acest efort țintește spre defrișarea pădurii indiferenței, inerției și rutinelor apăsătoare și neproductive care sufocă succesul la tine acasă.
Pentru a desena decorul poveștii, se ia un oraș muncitoresc, căzut în sărăcire accentuată după închiderea – treptată dar hotărâtă – a majorității facilităților productive care chiar produceau ceva și care hrăneau, de bine-de rău, o populație mutată cu hei-rup de la sate pentru a umple aceste falnice fabrici și uzine în perioada industrializării forțate a României. O populație care – tipic pentru micile orașe – e constituită în mare parte din oameni care nu sunt încă orășeni, dar țărani au uitat (și nici nu mai prea vor) să fie. Până aici, nimic nou – descrierea s-ar potrivi atât de multor orășele de provincie care și-au pierdut busola economică încât nu are ce să fie inedit sau măcar interesant – ne-am obișnuit cu această imagine, dăm din umeri și ne vedem de supraviețuirea noastră…Particularizând un pic decorul, focalizarea pe detalii scoate la iveală și o polarizare economică cu iz columbian, generată de segregarea declarată a privilegiaților care se înghesuie în clădirile cu design contemporan unde au sediile cele două mari firme de stat și care oferă generos aleșilor sorții (sau sistemului) beneficii economice de invidiat chiar și pentru cei care muncesc din greu pentru multinaționale de succes. Asezonăm această polarizare economico-socială cu migrarea masivă și inevitabilă a restului forței de muncă, devenită inutilă, spre locuri de muncă mai bine plătite sau pur și simplu existente peste graniță, chiar dacă doar sezoniere (culesul recoltelor în Europa a devenit un modus-vivendi ce ar putea fi inclus într-un eventual brand de țară al României). Atmosferă blând-moleșită provincială, de târgușor care palpită la bârfă, nunți, înmormântări și parastase, la rarele evenimente sociale iscate de rațiuni electorale și înmuiate în mici, bere, muzică și jocuri populare, pasionat de cumpărături – un alt paradox economic, deloc original, face ca numărul magazinelor de tip super-market să depășească numărul firmelor care chiar produc ceva.
Copiii cresc învățând de mici regulile comunității: există o școală și un liceu cu predare în limba germană – deși etnicii germani sunt doar o amintire orgolioasă – unde se înghesuie conform algoritmului social copiii elitelor, și vreo câteva școli în marea lor majoritate prăfuite și prăfoase unde încap ceilalți, într-un fel de captivitate mohorâtă, previzionând orizonturi de evoluție fadă, dacă nu chiar mediocră și în care creativitatea, libertatea de gândire și exprimare apar probabil doar în documentele școlare întocmite de profesori în mod regulamentar și în avalanșa de acte normative care-i sufocă și în care se face vorbire despre reforma sistemului de educație. Orele de sport și de artă se mai sar – existența unei săli de sport e un avantaj competițional destul de important pentru acele școli care mai au încă așa ceva – iar săptămâna de activități extracurriculare, singura șansă a copiilor de a mai ieși din școală e un coșmar pentru mulți dintre profesori și o bună ocazie de chiul cu accept tacit din partea școlii, pentru elevi. Se adaptează perfect la atitudinea păguboasă și la regulile care le vor netezi calea spre eșec, propagate de sloganurile subliminale sau chiar declarate: las’ că merge și-așa sau în zilele de dinainte de vacanță și-așa nu se mai face școală, în clasă trebuie să fie liniște, nu vorbim neîntrebați…
Acesta ar fi decorul poveștii. Indicație scenografică: totul stă, conturând discret atmosfera de ʺOraș patriarhalʺ a lui Cezar Petrescu. Lumina: slabă, în tonuri de gri. Muzica: încă nu.
Personajul principal intră în scenă discret. Așa cum va evolua pe tot parcursul poveștii – discret și tenace, cu un zâmbet delicat pe față și în suflet. Este o tânără mignonă, aparent fragilă, care se instalează în acest peisaj tern aducând lumina unei determinări senine ce va schimba, modelând cu blândețe și fermitate o mulțime de suflete. Nu prea respectă tiparul succesului românesc: și-a clădit cu pasiune și efort, încă din copilărie, o carieră meritorie, învățând și dansând pentru vreo 15 ani pe scene ale Europei și apoi luând calea Americii – visul de aur al învingătorilor – unde a înființat o școală de balet în Chicago, pe modelul clasic al poveștilor de succes, începând doar de la un vis și așezând ca fundație munca sa de alți vreo 5 ani… Și apoi se întoarce în orașul din care plecase o fetiță cu un vis. Cortină.
A pornit o școală de balet, într-o săliță de repetiții a unei săli de spectacol din oraș. Vreo câteva fetițe care abia urcau până la mansarda clădirii unde-și lăsau hăinuțele, ghetuțele și mamele într-un hol întunecos (și rece iarna) pentru a învăța, de două ori pe săptămână, să danseze. Tonurile de gri ale orașului se topeau la ușa mică a săliței de balet. După câteva luni, le-a urcat pe scena sălii de spectacol în care, în acea după-amiază de vară, nu prea puteai arunca un ac. O explozie de costume în culori strălucitoare, tu-tu-uri vesele și fețișoare serioase transpirând emoție prin toți porii – emoția era atât de densă, de ambele părți ale scenei, încât era aproape palpabilă, materială. Au arătat ce știu fetițe de 3-4 ani, delicioase în costumele lor vesele și au umplut de grație lumina scenei adolescente frumoase, iluminate din interior de bucuria de a arăta lumii o devenire spectaculoasă – pe fundalul solemn al muzicii clasicilor au dat fiori asistenței ce descoperea uimită că adevărata valoare chiar poate fi accesibilă. Aceiași copii, altă lumină…
De-a lungul a șase ani, a muncit cu zâmbetul pe buze crescând încet școala de balet cu nume de poveste, care n-a mai încăput în mica săliță de repetiții și s-a mai mutat de două ori până ce și-a găsit spațiul pe care-l merita și pe care l-a modelat după sufletul său, generos, luminos și plin de viață. La orele la care încep lecțiile de balet ale grupelor tot mai mari de la un an la altul, strada se cam blochează și se umple de fetițe care discută între ele foarte serios despre pas-de-deux, reverance, plié…A, și de băieți, pentru că împarte spațiul cu școala de Taekwondo a soțului său, școală care a reușit să scoată și campioni.
Pentru că succesul nu se măsoară în profit cât în ceea ce aduce în viața comunității, Școala de Balet Veronica înseamnă de fapt mult mai mult decât lecțiile de balet și cele două spectacole anuale care încap tot mai greu în singura sală de spectacole pe care o poate oferi orașul. Desigur, a mai însemnat și lupta surdă cu mentalități îmbâcsite sau cu adulți care adaptați la sistemul pe care nu-l pot schimba nu mai reușesc să distingă tarele atitudinale pe care copiii lor le preiau prin simpla imersiune în mediu. Peste timp însă, rămân realizările, nu lupta, astfel că ceea ce a rămas sunt orele de educație artistică prin dans, muzică și pictură oferite pro bono în unele școli și grădinițe (sigur, și nodul în gât al umilinței refuzului uneori), taberele de vară unde copiii fac artă, dans, drumeții, sport – taekwondo, tiroliană, înot – cunoaștere prin spirit de echipă și conviețuire civilizată. Înseamnă un model de educație coborât parcă dintr-o prelegere a lui Sir Ken Robinson, prin care copiii află că nu există învățare fără bucurie dar nici fără efort și disciplină, că învățarea nu este despre acumulare ci despre explorare și dezvoltare. Model care armonizează trupul și mintea și în care poate fi descoperită plăcerea pentru efort și disciplină; aceasta ar trebui să fie dotarea-standard a copiilor pe care-i educăm – încrederea în sine, pasiunea și ambiția, ținuta morală așezată pe fundația stabilă a lucrului bine făcut, indiferent de contextul în care evoluezi și uneori chiar în ciuda acestui context.
Într-un sistem de educație sufocat de terminologie referitoare la reformă, ideea e mult mai simplă și mai adevărată decât în documentele reformatoare – schimbarea se produce, de fapt, de jos în sus, de la fiecare individ ce decide să-și asume dificila dar inspiratoarea responsabilitate a actului de educație. Educația nu înseamnă în primul rând strategii și politici ci aderarea motivată la un ideal, la o intenție clar definită și asumată de a modela vieți, de a trimite ceva din tine viitorului, prin cei pe care-i împingi spre viață. Acolo unde ești. Acele vieți pe care le intersectează drumul tău. Educația nu mai poate fi despre catalogul de sub braț și zidul catedrei care desparte două tabere de multe ori beligerante. Educația ar trebui să devină puterea de a oferi un vis și de-a lumina calea pentru modelarea acestui vis într-o realitate care poate lua atâtea forme câte individualități implicate în acest proces amplu, laborios și creativ. Educația nu înseamnă bogăție curriculară, în vremuri în care pregătim acești copii pentru profesii care poate încă nici nu există, cât bucuria de a munci pentru a clădi, prin muncă grea, o altă bucurie – cea a devenirii. Extrapolând povestea unei școli de vis înt-un orășel mort de provincie prăfuită, a educa ar trebui să însemne a planta în mintea și sufletul copiilor bucuria muncii și a rezultatului, a aprinde o lumină și a te îngriji ca aceasta să crească, a arăta că greșeala nu e decât o inevitabilă treaptă către reușită și că efortul nu e niciodată prea mare când privești înainte și departe. Pentru orice copil.
Și, da, educația poate fi și chiar ar trebui să fie obiectul unei reforme. Alt fel de reformă.
