În susţinerea referatului pornesc de la definirea noţiunii de turism ,,Activitate ce are caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport specifice a unor distanţe pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, localităţi, obiective economice, istorice, culturale etc. Fenomen socio-economic de masa care cuprinde relaţiile şi activităţile care au loc în cadrul unei ţări şi în circuitul valorilor materiale şi spirituale dintre ţări în procesul utilizării timpului liber.” Definiţia are un conţinut vast şi propune abordarea temei din perspectiva tuturor domeniilor de activitate care pot reprezenta, la un moment dat, o posibilă zonă de atractie, de schimb de experienţă, de cunoaşte, de valorificare şi de promovare a tradiţiilor într-un cadru organizat. Turismul se poate înscrie, fără nici un alt comentariu, în portofoliul de prezentare al unei ţări, regiuni sau comunităţi, care doreşte promovarea unor valori şi a unui mod de viaţă cu toate caracteristicile şi particularităţile existente ce îl compun.

Evidenţierea importanţei fenomenului cultural în circuitul turistic, prin intermediul reprezentaţiilor teatrale populare, devine axul fundamental al studiului de faţă, căci rezitenţa şi afirmarea prin cultură constituie reper în vederea cunoaşterii şi definirii ca entitate naţională; folclorul românesc, fiind astfel, fundament de cultură şi civilizaţie, resursă perenă inepuizabilă pentru teatrul modern al zilelor noatre. Omul nu poate aparţine locului, el este un mesager al propriei evoluţii în timp şi spaţiu, căci prin natura existenţei lui ne dezvăluie disponibilitatea sa către aventura cunoaşterii. A şti înseamnă a descoperi, iar noul se transformă într-un bun colectiv, care-şi cere dreptul de a rămâne, fiinţa umană devenind în acest mod – purtător de civilizaţie. Putem concluziona că, nimeni nu porneşte în cercetare de la propria sa gândire, fiecare se raportează necontenit la resursele oferite de înaintaşii săi, împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul, pastrând o legătură de netăgăduit între vechi şi nou.

Primele forme de exprimare artistică nu aveau o schiţă a gândului, dinainte ştiută şi, datorită acestui fapt, reprezentaţiile au fost considerate, de marele regizor şi om de teatru Peter Brook, sacre; adică ,,anti-foste, anti–tradiţionale, anti–pretenţie”[1], având valoarea originalităţii, a lucrului apărut pentru prima dată. Se ştie că diferitelor tipuri sociale, le corespund mentalităţi diferite. Civilizatul gândeşte prin concepte, el abstractizează realitatea şi o calculează, pe când primitivul are o legatură intimă cu materia, pe care o simte şi o înţelege. Pentru păstrarea unei legături trainice cu realitatea, Peter Brook recomandă întoarcerea la primitivism, adică la o formă în care gândirea analitică nu este prioritară. Astfel, ne trimite către căutarea unor exprimări credibile, a unor mesaje lipsite de judecăţi filozofice şi reci emanate de o minte programatoare. Prin trimiterea la arhetipuri, la mitologie şi la tradiţia socială, regizorul nu sugerează implicit o invitaţie la copiere, ci indică un reper, un ajutor spre o înţelegere profundă, spre găsirea şi descoperirea unor trăsături generale ale prototipului ce urmează a fi interpretat; pot concluziona că oricare ar fi domeniul studiat, întoarcerea la origini şi păstrarea lor nealterată este o necesitate absolută.

Din punct de vedere cultural, manifestările artistice teatrale populare româneşti, precum evenimentele ce marchează sfârşitul unui an, pot aduce un surplus de interes şi pot reprezenta, totodată, o bogată sursă în vederea unei oferte turistice cât mai atrăgătoare. Faptul că tradiţiile se respectă şi astăzi şi se trasmit din generaţie în generaţie, demonstrează caracteristicile, particularităţile şi modul în care poporul român s-a manifestat de-a lungul vremii ca o individualitate. Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru exprimând înţelepciunea sa populară şi cuprinzâd, în consistenţa lor, esenţe ale bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi de sărbătorirea Anului Nou; Craciunul deschizând ciclul celor 12 zile ale sarbătorilor Anului Nou, când se practică obiceiul de a colinda, de a merge din casă în casă cu diferite urări. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti este vast. Cuprinde pe lângă colindele propriu-zise – cântece de stea, vifleemul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) – şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi, cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Aceste resurse artistice se pot concretiza, într-un mod organizat, sub formă de spectacole şi pot întregi alături de mini-excursii, de vizite la diferite monumente şi edificii istorice, etc. un program turistic de un real interes. Atractivitatea, oferta şi organizarea sunt trei elemente fundamentale în susţinerea unei reuşite. Ştiinţa îmbinării momentelor de comunicare a unui bagaj informaţional consistent vizând zona vizitată cu contemplarea peisajelor, alăturarea unor serate tradiţionale cu reprezentaţii artistice teatrale folclorice şi nu numai, (muzică, diverse îndeletniciri tradiţionale…) oferă posibilitatea turiştilor de a se integra, preţ de câteva ore, într-o atmosferă pitorească încărcată de valori autenţice autohtone. O provocare mult mai mare poate fi implicarea turiştilor în programele artistice, fiind totdată spectatori (doar să asiste şi să petreacă) şi participanţi (unde invitaţii sunt poftiţi să participe efectiv la toate pregătirile tradiţionale care au loc într-o gospodărie autohtonă, cum ar fi tăiatul porcului din ziua de Ignat, la prepararea lui, la pregătitul colacilor şi a cozonacilor, la slujba religioasă şi bineînţeles la tot spectacolul oferit de formele de teatru popular desfăşurate în perioada respectivă). Întreaga perioadă constituie un adevărat spectacol regizat, unde fiecare moment înfăţişează o poveste, acţiunea se succede după o logică bine stabilită, pentru reprezentaţii se fac repetiţii, iar interpreţii îşi cunosc bine rolurile. Momentele în sine se pot desfăşura individual, dar se pot şi constitui într-un spectacol prezentat pe o scenă. Începem cu Ajunul Craciunului, când pe înserate, în toate satele şi oraşele din ţară începe colindatul. Colindele şi cântecele de stea poartă deopotrivă un mesaj profetic. Oamenii îmbrăcaţi în costume populare sau în costume albe ornate cu panglici multicolore, uneori având coifuri asemeni magilor cu numele personajelor biblice, merg după steaua călăuzitoare pentru a vesti Naşterea Domnului. Odată ajunşi la casa gazdei, cântau la poartă, la fereastră, la uşă, în casă şi în faţa icoanei, iar pentru straduinţa lor erau răsplătiţi cu colaci, bani, mere nuci, în unele părţi chiar cu carne de porc. Un alt obicei foarte cunoscut este împodobirea pomului de Crăciun, a bradului veşnic verde simbolizând viaţa. Pe 24 decembrie este Ajunul Craciunului, iar obiceiurile specifice acestei zile sunt de natură religioasă. Din dimineaţa acestei zile până spre miezul nopţii, cete de copii merg cu “Moş Ajun sau Ajunul”- text augural scurt care anunţă venirea colindatorilor. Tot în această noapte, Mos Craciun vine la copii şi le pune cadouri sub brad. Nimeni nu ştie cu siguranţă, cum ajunge Moşul în casele oamenilor. Poveştile îşi păstrează nota de mister. Unii copii cred că intră pe fereastră, alţii cred că o baghetă fermecată îl ajută să se facă mic şi să patrundă prin gaura cheii, iar altii, mai cosmopoliţi, consideră că Moşul vine pe hornul casei. Povestea continuă cu alte obiceiuri precum: capra, turca, ursul, brezaia, pluguşorul, vălăretul, semănatul, unde diversitatea şi originalitatea interpreţărilor populare se îmbină şi se integrează armonios cu atmosfera de sărbătoare.

Pentru a stârni interesul turistului, care doreşte să cunoască, într-un mod mai profund, o latură sensibilă a poporului român şi preocupările lui artistice, propunerile nu se limitează doar la un singur aspect spectaculos prezentat anterior, căci fiinţa umană, în evoluţia sa, şi-a diversificat preocupările inventând şi dezvăluind numeroasele sale resurse creative. Cercetarea în vederea cunoaşterii şi transpunerii realităţii obiective în spaţiu scenic capătă valoare de experiment; interpretul caută noi forme de exprimare artistică. Astfel apar atelierele de creaţie unde actorii sunt preocupaţi în studiul lor de o anumită idee. Având temelia, adică pregătirea necesară, mediul de desfăşurare şi nevoia de exprimare, imaginaţia creatoare materializează în practică, cu ajutorul procedeului de improvizaţie, noi forme de comunicare, diverse tendinţe şi modalităţi de exprimare teatrală, la care sunt invitaţi să participe şi turiştii existenţi (participare pasivă – spectator, activă – participant direct).

Pentru fiecare generaţie de artişti ai lumii scenice, descoperirea şi redescoperirea teatrului prin limbajul său de origine, prin anatomia mijloacelor sale de expresie, este un lucru fundamental în cunoaşterea drumului ce trebuie parcurs către actul de creaţie. Există o pledoarie a lui Eugen Ionesco, deosebit de convingătoare, în legătură cu ceea ce trebuie să înţelegem prin întinerirea limbajului teatral. După opinia sa, ,,Orice limbaj evoluează, dar a evolua, a se reînnoi nu înseamnă a se părăsi şi a deveni altceva, înseamnă a te regăsi de fiecare dată, în fiecare moment istoric. Se evoluează conform cu sine însuţi. Limbajul de teatru nu poate fi niciodată altceva decât limbajul de teatru. Plecând de la o metodă redescoperită şi de la un limbaj reîntâlnit se pot lărgi frontierele realului cunoscut”[2]. Astfel, Eugen Ionesco acreditează şi ideea că însăşi avangarda în teatru (atunci când nu e o metodă) nu poate fi altceva decât o redescoperire instinctivă a teatrului, o luare la cunoştinţă a metodelor uitate care cer, în fiecare clipă, să fie din nou redescoperite şi întinerite. În diversitatea lor, operele de artă, marile capodopere, se completează unele pe altele, coexistă, se confirmă între ele, nu se anulează şi nu se exclud. ,,Eschil nu e anulat de Calderon, nici Shakespeare de Cehov, nici Kleist de nô-urile japoneze. …adevărurile operelor de artă se susţin unele pe altele”[3].

Suntem convinşi că în această idee a descoperirii şi, de fapt, a redescoperirii teatrului ca univers de creaţie şi spiritualitate, trebuie căutată întreaga substanţă a cunoaşterii şi autocunoaşterii în arta spectacolului, atât pentru artist cât şi pentru cel care, ca spectator, se simte fascinat şi atras de reprezentaţia scenică. Drumul parcurs spre afirmare al unei individualităţi creatoare, în domeniul artei teatrale, este drumul unei mari descoperiri a artei ca produs al fiinţei umane, ca reacţie a omului la contactul cu lumea externă, reacţie izvorâtă din complexitatea vieţii sale interioare, din capacitatea sa de a-şi mobiliza toate resursele sufleteşti pentru a primi şi a transmite mesaje, în scopul definirii identităţii sale, a individualităţii şi personalităţii sale în raport cu natura şi existenţa sa universală. Prin inteligenţă şi gândire, printr-o mare sensibilitate şi sensibilizare a tuturor receptorilor prin care se produce contactul cu lumea exterioară şi cea interioară, omul descoperă miracole ale existenţei: frumosul în natură şi în creaţia artistică, nevoia şi dorinţa de contemplare a acestuia, binele, ordinea şi echilibrul lucrurilor, nevoia de adevăr, de dreptate, de dragoste, de sacrificiu, de iubire a semenilor, de solidaritate şi împlinire a unor idealuri. Acelaşi om este însă tulburat de fapte şi fenomene contrarii; partea urâtă a lumii, alcătuită din dezastre şi violenţă, din minciună şi lăcomie, din egoism extrem, din lipsă de orizont a unor semeni, din lipsa dorinţei lor de împlinire şi autodepăşire.

Descoperirea procesului de creaţie, descoperirea impulsului creativităţii, a disponibilităţilor noastre de a recreea o lume nouă prin cunoaştere, imaginaţie şi comunicare se definesc în fiecare dintre noi ca fiind pasul hotărâtor de implicare în amplul demers existenţial. Descoperind lumea, pas cu pas, în amploarea, contradicţiile şi diversitatea ei, ne descoperim pe noi înşine în faţa unor mari probleme cărora le căutăm soluţii de rezolvare şi în faţa unui număr infinit de întrebări pentru care avem nevoie de răspunsuri. Descoperind lumea artei spectacolului, cunoscând-o tot mai profund şi simţind nevoia să ne dăruim ei cu toată fiinţa noastră înseamnă că am ales un drum: drumul afirmării şi manifestării noastre, prin toate însuşirile personalităţii, prin toate datele comportamentale, de gândire, talent, pasiune, caracter, capacitate de adaptare, voinţă, creativitate, încredere în forţele proprii şi puterea de sacrificiu, dorinţă de împlinire şi autodepăşire. Am simţit nevoia unei completări de acest gen, deoarece fiinţa umană reprezinţă, în complexitatea ei, o inepuizabilă resursă de afirmare, prin atitudini creatoare.

Voi dezvolta în continuare o altă formă teatrală care poate fi de un real interes pentru zona turistică – teatrul de animaţie. Deseori această exprimare artistică este asociată cu vârsta copilăriei, fără a se căuta în profunzimea domeniului, fără a îndrepta atenţia asupra epocii de început, a procesului de geneză, a surselor şi a izvoarelor care i-au determinat apariţia. Dezbatearea este foarte amplă, dar voi încerca să prezint sintetic doar câteva aspecte legate de promovarea turismului prin intermediul Teatrul de păpuşi – univers care sub multitudinea de măşti, de păpuşi, de umbre, de actori şi de marionete apare cu scopul de a desluşi, într-o lume artificială, o criză cu neputinţă de a fi rezolvată în lumea reală. Lumea teatrului îi oferă omului, la toate vârstele, momente de încântare, de participare la joc, de bună dispoziţie şi relaxare, de evadare din constrângerile cotidianului concret, îi oferă clipe de compensare, frânturi cathartice de înălţare spirituală şi satisfacţii de neegalat. Teatrul de animaţie se adresează omului de toate vârstele, căci masca impresionează şi fascinează publicul prin: haz, veselie, poezie; elementul ludic, compensator în plan psihologic şi ideal în plan estetic, bogat în simboluri şi metafore este sufletul reprezentaţiei în arta de animaţie. Sub masca purităţii jocului nevinovat al păpuşii se transmit mesaje politice, se conturează ironii, se evidenţiază defecte şi frustrări…şi astfel se întâlnesc copilăria şi vârsta maturităţii, are loc lupta de a fi naiv într-o lume care nu e naivă. Întâlnim o dualitate unde fiecare artist, pe de o parte, îşi recunoaşte propriile slăbiciuni, se regăseşte în jocul nevinovat al măştilor şi caută în interoritatea fiinţei sale vârsta nevinovată a copilăriei, dar, în acelaşi timp, ca un analist critic stabileşte detalii privitoare la natura sa umană, la comportamentul faţă de sine, faţă de societate şi faţă de mediul înconjurător din care parte integrantă este. Drumul artistului păpuşar spre exprimarea unei realităţi, a unui adevăr, a unui mesaj dramatic, trece prin poiana fermecată, în care descoperă personaje suprarealiaste: zâne, balauri, zmei şi vrăjitoare, călătoreşte cu căruţa cu paiaţe în care găsim la loc de cinste pe vestiţii Vasilache şi Mărioara sau Păcală şi Tândală, pe inegalabila Chiriţa; personaje emblematice pentru teatrul popular românesc, ce-şi găsesc corespondent în legendarele: Punch, Pollicinelles, Hanswurst, Kasperl, Petruşka, Karagöz, Pierrot şi-şi continuă aventura pe uliţă sau pe huidiţă jucând păpuşile pe lada sprijinită cu două scaune.

Lăsând la o parte neajunsurile şi dificultăţile cu care se confruntă şi astăzi instituţia teatrală, arta rămâne o adevărată desfătare în plan estetic şi spiritual. Promovând valorile umane intrinseci, cum oare să nu devină o componentă esenţială, chiar vitală, pentru întregirea noţiunii de turism? Cum să nu transformăm teatrul de animaţie şi teatrul tradiţional într-un ambasador turistic al României, al valorilor noastre tradiţionale, al entităţii şi evoluţiei noastre ca popor?

[1] Peter Brook, Spaţiul gol, traducere de Marin Popescu, Editura Unitext, Bucureşti, 1997, pag.84

[2] Michaela Iordache-Tonitza, George Banu, Arta teatrului, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pag. 324

[3] Idem, pag. 325

BIBLIOGRAFIE

Brook, Peter – Spaţiul gol, traducere de Marian Popescu, Editura Uni-text, Bucureşti, 1997

Cojar, Ion – O poetică a artei actorului, Editura Paidea, Bucureşti, 1998

Dănăilă, Natalia – Magia lumii de spectacol, Editura Junimea, Iaşi, 2003

Tonitza-Iordache,

Michaela, Banu, George – Arta teatrului, Editura Nemira, Bucureşti, 2004

Vianu, Tudor – Scrieri despre teatru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977

Otilia Huzum

Universitatea de Vest, Timişoara

articol revista Concept vol. VI, nr. 1, Editura UNATC Press, Bucureşti