Liberi sau bigoţi

Arhitectura pare azi, mai mult decât oricând, prinsă în capcana dintre democraţie şi elitism, adică dintre necesitatea de a fuziona cu viaţa, pe de o parte, şi subordonarea la canonul estetic, de cealaltă parte. (Despre această neidentificabilă constrângere a Zeitgeistului, Matisse spunea acum un secol: “Nu suntem stăpâni pe creaţia noastră. Ne e impusă.) Problema este că publicul arhitecturii, în nevinovăţia lui, insistă să rămână rece la elevata estetică a ultimului secol, adică la limbajul modern. Iar el, limbajul modern, e mai viguros ca oricând, sigur pe unicitatea, supremaţia şi veşnicia lui.

Marii arhitecţi au abilitatea de a negocia convenabil cu ambii stăpâni. Restul îşi epuizează forţele în lupta cu nevoile vieţii; îi copleşeşte, se vede, efortul de a controla dictatura bugetului, presiunea politică şi gustul popular. Ca urmare, au renunţat la orice tentativă de disidenţă la estetica oficială şi urmează neabătut calea trasată cândva – ai zice că odată pentru totdeauna – de modernişti. Astfel, toţi arhitecţii, de la mic la mare, îşi exersează cuminţi imaginaţia în unica, îngusta şi bătucita albie formală care le e permisă. Unde ne sunt avangardiştii? Toată arhitectura dormitează îngânând la infinit refrenul secular despre simplitate, sinceritate şi economie de mijloace. Ni s-a integrat în subconştient. Deşi denunţat de-acum patru generaţii ca autist, acelaşi cod estetic reducţionist e reluat mecanic, e perfectat, distilat, sublimat şi din nou impus lumii. Lumea, sărmana, tot nu se acomodează cu el, dar nu-i nimic, războiul de gherilă continuă.

Noi, iniţiaţii, sigur că-l iubim, de exemplu pe Peter Zumthor, pentru că aşa am fost educaţi, şi el, şi noi, să cultivăm sensibilitatea calvină pentru forma frustă şi impecabilă. Şi el o face magistal. Dar restul lumii obişnuite, mai latină sau mai slavă, în nevrednicia ei, ce vină are? Ce să înţeleagă din zumthorismele livrate de sutele de mici zumthori, precum louisvuittoanele din vinilin? Ce-i spun ele omenirii – care de altfel continuă să le evite constant? De ce insistăm să trecem o bătrânică strada, fără să ţinem cont că ea tot nu vrea? Nu mă refer anume la Minimalism ori la Conceptualism – curente legitimate să existe, orice curent. Mă refer la ansamblul limbajului modernist, omniprezent, cel creat în şi pentru epoca industrializării, potrivite crizelor postbelice. După un secol – adică tot atât cât a durat Renaşterea în quatrocento – trăim tot din gândirea inovativă a lui Gropius. În vremurile noastre de evoluţie dinamică, încă trăim din miturile interbelice, consecvent resuscitate.

Cine e răspunzător pentru faptul că arhitectura ignoră fenomenele sociale asociate limbajului ei anorexic? Răspuns: înalta critică de arhitectură, venerabilii erudiţi care blochează prompt căutările. Ei au băgat frica în arhitectură, după ce au anihilat admirabilele încercări de primenire a formelor, din anii ’80. Au executat public postmodernismul, cu un incredibil zel înspumat, apoi au înfierat sever deconstructivismul, de n-a mai rămas nimic din ele. Le-au zdrobit cu totul, nu doar ca fenomen retinal, ci cu tot cu ideologia lor democratică. Complexităţii i-au spus haos. Ironiei i-au spus neseriozitate. Condescendenţei sociale i-au spus populism. Formelor cu care încercau postmoderniştii să “încălzească” arhitectura, vigilenţii i-au spus kitsch. N-au ţinut cont că era, în fond, o primă încercare de a dezgheţa războiul rece al modernismului cu lumea. Ca urmare, din teama de această critică olimpiană, arhitectura a înţepenit şi acum în acelaşi instrumentar schematic şi restrictiv. Nici măcar “inventariat”, cum ar spune Zevi ori “revizuit”, cum ar spune Derrida. Sau, oricum, prea puţin.

Limbajul modern, frust, rece, dar semnificativ pentru connaisseuri. Arta iconoclastă la Biserica Sfânta Irina din Constantinopol, anul 360 şi biserica mănăstirii Sainte Marie de La Tourette, Le Corbusier, 1960.

Aesthetically correct

Vocabularul modern are încă suficiente resurse pentru a fi perpetuat, ni se tot spune de către voci prestigioase, cum ar fi, de exemplu, a lui William J.R.Curtis. Să fie perpetuate… să fie… fieee!, răsună ecoul. Deci, să înceteze orice căutare în afara lui. La fel spunea odată John Ruskin: Stilurile arhitecturale istorice sunt arhisuficiente şi concluziona dogmatic: Nu ne trebuie un nou stil în arhitectură. În timp ce regina Victoria era încântată, el sancţiona Cristal Palace drept seră de castraveţi. Dar căutările au continuat, cu toată autoritatea şi elocinţa lui Ruskin.

Acum, William J.R.Curtis spune că numai revoluţiile totale pot determina schimbarea de limbaj; aşa, ca să taie orice speranţă. Adică nu sunt suficiente revoluţia digitală, revoluţia ecologică, continua revoluţie tehnologică, democratizarea culturii (exagerată, dar asta-i altă poveste). Şi atunci, în lipsa perspectivei unei adevărate Revoluţii Franceze, sovietice sau chineze, rămâne să ne amintim de Farfuridi: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască… Da chiar.

Vocabularul modernismului se prezintă azi la fel de sacrosanct precum cel neoclasicist în secolul al XVIII-lea. Oficialitatea noastră critică e la fel de hegemonică precum erau atunci academiştii. E tot bine intenţionată şi la fel de convinsă de adevărul ei. Din păcate însă, nu e la fel de identificabilă şi nici aşa naivă. Atunci nu i-a fost greu unui spirit subţire ca al lui Perrault să-i dea un bobârnac sărmanului Blondel.

Astăzi însă, puterea critică nu e centralizată ca atunci. Azi centrul puterii e imposibil de localizat, pentru că nu există. Nu e nici o conspiraţie, nici un grup organizat de anihilat. Divanul estetic al arhitecturii occidentale e diseminat, iar influenţa lui e difuză şi insinuată la toate nivelele. Mii de comisii de jurizare au aceleaşi criterii formale gravate pe creier. Apoi sute de reviste bine cotate impregnează retina arhitecţilor cu paradigme neo-moderne – izbutite, nu-i vorbă. Sunt doar selectate şi fotografiate profesionist. Şi apoi, e şi fotogenic acest idiom cool – şi la propriu şi la figurat. Continua persuasiune subliminală prin imagine, asociată cu globalizarea comunicării, îi întăresc puterea. Deşi secular, idiomul modernist e stăpân pe conştiinţa breslei ca un de-la-sine-înţeles. Iar fenomenul e de nezdruncinat.

Ca întotdeauna, există deci şi azi adevăruri confiscate şi acreditate, la nezdruncinarea cărora veghează comisiile şi venerabilii. Ei sunt îngânaţi de corul antic, adică de un întreg cortegiu de spirite comode, aţipite în confortul reperelor garantate. E nevoie de un Perrault la fel de influent, care să amintească faptul că valorile acreditate furnizează într-adevăr repere sigure, dar ele nu sunt unice. E nevoie de un Carlo Lodoli să-i căineze pe bieţii creatori, care-şi permit jocul de-a subiectivitatea doar în micul pătrăţel permis, dar sunt mândri foc de ea. În final, diversitatea de opinii e doar o amăgeală căci, pe subiectele tabu, nimeni nu depăşeşte cadrul tutelar admis, ca să nu fie descalificat. Suntem cu toţii aliniaţi “aesthetically correct”.

Decalog, porunca a doua

Limbajul modern al arhitecturii e un subiect tabu şi e orthos doxa. O mare ceritudine, o axiomă, nu comentezi, cum nu se comentau poruncile decalogului, dacă ţi-era dragă viaţa.

Să nu-ţi faci chip cioplit…!, a decretat porunca a doua, Exodul 20:4-6. Raţiunea lui Moise a fost eradicarea politheismului şi impunerea monotheismului. Nu l-a înţeles însă nimeni pe Leon al III-lea cu iconoclastia lui în secolul opt.

Ornament egal crimă, declara Loos în 1908, ca să combată eclectismul şi să instaureze o estetică adecvată. N-am înţeles însă de ce sentinţa lui e lege sfântă şi azi. S-a întâmplat că Loos a murit, c-aşa e scris în legile omeneşti. E sigur însă că dacă ar trăi, aşa cum a simţit ce-i trebuia arhitecturii la început de secol XX ca să se acorde cu viaţa, aşa ar simţi şi ce-i trebuie la început de secol XXI. El s-ar fi prins că viaţa a evoluat între timp.

După deschiderea din anii ’90, occidentul căuta în periferii izvoare noi pentru oxigenarea esteticii ei obosite. N-a selectat mai nimic, nu-l interesau pastişele. Ce au

găsit ei prin periferii au fost un Sverre Fehn, un Siza, un Barragan… toţi cunoscători antrenaţi ai “englezei universale”. Întâmplător sau nu, a recunoscut numai valorile exprimate în limba estetică occidentală. Întrebarea e: dacă ar fi existat vreo valoare originală mai la est, ar fi descoperit-o, exprimată într-un idiom local?

Publicul ironiza în 1911 faţada frustă a imobilului Goldman-Salatsch, de Adolf Loos.

De gestionarea raportului dintre modestul public şi înalta curte de casaţie şi justiţie a criticii depinde poziţia şi rolul arhitecturii în societate. Arhitecţii s-au resemnat cu faptul că sunt discreditaţi în faţa publicului, dar cine o fi vinovat de lipsa noastră de autoritate? Suntem în aceeaşi situaţie ca atunci când modernismul victorios se felicita pentru monologul său inteligent, în timp ce societatea îl concediase. Chir societatea cultă a rămas în sinea ei la fel de dezinteresată de arhitectura modernă ca şi de muzica dodecafonică, de pătratele pe fond alb sau de poezia ermetică. Aşa cum evită literatura lipsită de poveste şi muzica lipsită de melodie, tot aşa se refugiază, în timpul liber, în centrele istorice. Se sperie când pe locurile libere ale oraşului apar panourile unui nou şantier. Iată însă că scriitorii sunt în stare să producă o literatură şi bună şi vandabilă şi că există artă decentă şi accesibilă între Malevici şi pictura de gang. Numai bieţii compozitori de muzică simfonică se ascultă doar unii pe alţii şi apoi se plâng de răspândirea muzicii proaste. La fel şi arhitecţii, înălţaţi de la scandaloasa incultură publică, îşi tot dau premii între ei pentru o arhitectură tot mai laconică în polisemantismul ei doct şi tot mai izolată de lume.

Malevici, picturi în ulei: Pătrat negru pe fond alb, 1913; Alb pe alb, 1918; Pătrat roşu: realism pictural al unei ţărănci în două dimensiuni, 1915; Pătrat negru şi pătrat roşu: realism pictural al unui băiat cu rucksack în patru dimensiuni, 1915.

Credincioşi şi păgâni

Istoria a arătat că, în astfel de momente, laicii sunt cei care dau o mână de ajutor. Ei nu riscă anatema, ca cei din interiorul breslei. Acum trei sute de ani, tot într-un moment de criză estetică a arhitecturii, pe când elita înălţa ode împăratului (faţadei) pentru hainele lui cele noi (neoclasiciste), cei care au îndrăznit să-i vadă public goliciunea (artificialitatea) au fost doi călugări (Carlo Lodoli şi Marc Antoine Laugier), un pictor (William Hogarth) şi jurnaliştii presei largi (scriitori sau liber cugetători). Ei au pregătit terenul pentru splendida epocă de căutări care a început cu secolul al XIX-lea, a continuat cu Avangarda şi s-a încheiat când le Corbusier i-a convins pe toţi că, gata, a găsit el răspunsul suprem. Când însă Académie des Beaux Arts făcea regulile, căutările continuau. William Morris a avut atunci de trei ori noroc. Odată că terenul era pregătit teoretic. Apoi, pentru că saţietatea anglo saxonă faţă de neoclasicismul de import a coincis cu efectele negative ale industrializării şi împreună au accentuat nevoia de schimbare. În fine, pentru că aria de influenţă a mişcării Arts and Crafts era locală, prin program. William Morris încerca să-i redea doar comunităţii lui valorile pierdute şi acolo bătea la porţi deschise. Mica lui disidenţă n-a deranjat pe nimeni la Paris şi nici aiurea, n-a stârnit nici o panică generală în legătură cu stabilitatea lumii. Nu i-a sărit nimeni la beregată, întru salvgardarea marelui limbaj neoclasic în comitatul Kent. Poate-i sărea, dacă ar fi bănuit că de-acolo aveau să se răspândească idei destabilizatoare.

Două table de legi: Moise cu cele zece porunci (pictură de Rembrandt din 1659) şi Le Corbusier cu cele Cinq points de l’architecture moderne (publicate în 1927). Înaintea lui, au mai existat şi cele Cinq point du calvinisme.

Două table de legi: Moise cu cele zece porunci (pictură de Rembrandt din 1659) şi Le Corbusier cu cele Cinq points de l’architecture moderne (publicate în 1927). Înaintea lui, au mai existat şi cele Cinq point du calvinisme.

Mai târziu, Behrens a izbândit cu designul lui şi cu Turbinenfabrik, pentru că el n-a predicat de unul singur în pustiu; ceea ce a creat ela fost rezultatul unei unităţi de păreri dintre politicienii, industraşii, pictorii, poeţii şi economiştii din Werkbund, care cunoşteau sub toate aspectele piaţa pe care ţineau s-o cucerească.

În fine, după război, cei care au înţeles situaţia oraşului modern au fost sociologii, câţiva istorici şi critici de artă şi o economistă (Jane Jacobs). Ei au fundamentat şi au difuzat cele câteva murmure de protest din interiorul breslei arhitecţilor. Ei au reuşit să determine umanizarea oraşului până la nivelul receptării publice. În marile oraşe era cel mai sever afectată societatea.

Oricât de implicată ar fi fost postmodernitatea, nici Deleuze, nici Baudrillard, nici alţii n-au ajuns până la vocabularul modern al arhitecturii. Derrida a dat tonul revizuirilor, dar când să le dea şi arhitecţilor un ajutor mai complet, s-a oprit. Dacă ne-a văzut aşa convinşi! Acum, arhitectura, se tot reinventează în esenţa ei, mai ales prin inter-şi transdisciplinaritate. Dar despre lexicul formal, nici un cuvânt. Înalta noastră specializare autosuficientă i-a descurajat pe toţi cei care, altădată, ar fi intervinit. Ne-au părăsit toţi. Şi aşa, tensiunea dintre arhitectură şi popor se menţine. Sper că nu trebuie invocată marea revoluţie. Prefer să aştept avangarda.

Sau poate că greşesc eu fundamental.