Aproximaţii reflexive la un mare roman Jocul și fuga

Un mare roman, în orice sens, necesar a fi dezbătut critic, a publicat Nicolae Breban în 2015, Jocul şi fuga (719 p.). Vechi, brebanian!, şi totuşi nou sau reînnoit, matur articulat.

Cei doi tineri politehnişti, Paul şi Peter, cu care se deschide, în cerc, romanul, prinşi în istoria dictată de Stalin, sunt nevoiţi, cu mai multă sau mai puţină voinţă personală, să îşi înceapă viaţa cu un refuz. Contrar vitalismului şi tezei lui Fr. Nietzsche, cel care spune da vieţii. Conjunctura, total nepotrivită, decide, iar Paul crede într-o anume negare a vieţii. Negarea teatrală, prin ludic şi refugiu, este o împotrivire la împotrivire, în plan existenţial, crede Paul, născut pentru „a trăi”, a trăi necondiţionat, nu pentru a se realiza sau rata. Moartea însă există, face ca viaţa să fie, nu doar să pară, „ca o partidă de poker”. Pentru viaţă este nevoie de „obrăznicia imposibilului”.

Se impune să se caute starea sau ideea salvatoare „din eterna confuzie şi mărunta mocirlă a unei vieţi în care eşti împins din naştere”. Din „acea întâmplare numită naştere. Fiinţă.”. Stările extreme extind fiinţa: „Râsul şi plânsul (…) sunt dilatări ale fiinţei”.

Viaţa, fiinţa, existenţa intră în jocul deplasat (metaforic) al înţelegerii, înainte de a fi trăite. (In)certitudinea lor nominală încercuieşte o semioză variabilă, spectrală. Locutorul impersonal identifică „Existenţa care lui (Paul) însuşi, uneori, i se părea de domeniul himericului…”. Cel mai bine acomodat este acesta la spaţiu, chiar la acela natal: „m-am născut unde trebuie”.

Realitatea se schimbă la faţă, sau aşa pare, ea este proteică, îşi arată „progresiv” noi feţe. Există realitatea visului sau a artei, şi ea sub semnul şi facerea cinismului existenţial. Imaginaţia converge spre sau din cea mai măruntă realitate. Survine „Din frică de reala realitate sau din pornirea firească de a domina, înainte de a cunoaşte”. Mai mult defect, tratat conştient, decât efect, mai mult mistificare decât mitificare, fals decât autentic, minciună decât adevăr. Un joc şi o fugă a memoriei sau din memorie. „Crede-mă, Mia, fantezia nu este decât o falsă memorie, puţin bruscată, e drept, măsluită”, spune Paul. Şi tot el recunoaşte, deci şi cunoaşte, „bunul simţ al realităţii, al posibilului. Uneori, chiar, al necesarului.”.

Teatralizarea impune şi o măsură, necesară unui „curaj de a nu dramatiza excesiv realitatea”. Paul o vede explicit sub semnul lui Proteu: „realitatea, cea din jur, şi cea mare, istorică, are, Dumnezeule, atâtea feţe!”. Feţele vorbirii, nu ale tăcerii, par a se schimba între ele, realitatea în sine nu se schimbă, crede el, relativistul, individualistul, cel neîncrezător în „aşa-zisul adevăr”, ca în orice se prezintă la modul general, absolut, în fine, el, cel supus „marelui, unicului, abstractului şi, de fapt, inexistentului adevăr!”. Aletheia, crede el, era doar adevărul grecilor.

Realitatea, întrezărită, cum am văzut, într-un fel himeric, este pentru Paul abia tolerată, aşezată la urmă, o urmă „A unei existenţe care, ha, avea nevoie şi de realitate…”. Mult mai atras este el de realitatea nevăzută şi chiar nedorită. De „ieşirea decisă, cu orice preţ, din nefiinţa istorică”. În definitiv, chiar de o „bruscă şi insuportabil de radicală ieşire din realitate”. El crede în realitatea de tip, să spun, existenţialist-personalist, dacă îi spune Mariei Ionescu: „realitatea a apărut odată cu tine”. Paul depăşeşte conjuncturalul, istoria, omenescul, şi îl imită, îl urmează, pe Nietzsche: „eu spun un da hotărât existenţei”. Paul află „o reală realitate”. Este un tip de spion, îşi spune el, al existenţei, definit drept „cercetător al fiinţei”. Recunoaşte neantul din jur, faptul că „magnifica şi tiranica realitate se oprea, se epuiza” şi, radicalizându-se încă, proiectează „o fugă din existenţa însăşi”. Se şi ne încredinţează că fuge temporar în altă lume. Neagă viaţa, dar afirmă, de bună seamă nietzscheian, existenţa. Ba chiar vede cum existenţa exclude viaţa. Tinerei Liliana Caragiani îi spune că „Viaţa este ceva care nu există”. Totuşi, viaţa are noimă, doar în măsura în care produce experienţa, care, crede Paul, pe linia filosofilor şi scriitorilor autenticişti, experienţialişti, se face din „catastrofele vieţii”.

Realitatea îşi expune feţele multiple, care înglobează totul: de la aparenţă, irealitate, până la mit, călcând cu tărie pe sau peste idee. Nicidecum realitatea nu este ocolită, alungată, lăsată pe de lături sau în urmă. E o prezenţă, şi încă una izbitoare, ademenitoare. (De)mersul existenţei o impune, ca atare, cum spune Paul: „fugim în faţa realităţii”.

La început, Mioara, aleasă de Paul pentru a fi reorientată în sensul ideii lui strict naţional(iste), confundă realitatea cu ideea, o anume idee, aceea legionară, care, susţine ea, nu mai e iluzie, e „o realitate, una aspră, necesară, inevitabilă”. Pentru ea nu contează faptul că nu este o ideea cu adevărat naţională, dar o „imitaţie” europeană, cun spune neonaţionalistul strict, pur, neabătut, Paul. Ea, confuză încă, din punctul lui de vedere, este atrasă de modul în care „în mintea sa, se amesteca realitatea socială, concretă cu cea iluzorie sau fals concretă”.

O vreme cei doi sunt în dezacord flagrant. Ea afirmă vehement că Paul şi toţi cei ca el sunt orbi. Atunci, el reabilitează orbirea, care nu ar fi ceva rău, dimpotrivă, poate produce bune surprize. Orbirea nu este iluzie, irealitate, acestea fiind întreţinute de idei clare, nu mai mult decât clare, oricând de păguboase. Ea şi Bastian (Vasile Bretan) îi apar lui Paul, tot atunci, la început, pe această latură, identici: „ambii trăiţi într-o iluzie”.

Obscura profesoară de Franceză şi Constituţie „socialistă” este, fie inadaptabilă, fie supraadaptată la realitate şi istorie. Această indecizie de personalitate îi dă lui Paul curajul şi speranţa, poate într-un sens chiar siguranţa, că Mioara este virtual remodelabilă în ideea sa voluntar-obligatorie, abstract-hazardată. Şi începe prin a o mitiza. E, crede el, „O altă Medeea”. Ori „o posibilă Ioana d’Arc a Românilor, salvatoare nu numai a ideii legionare, să zicem, dar şi a Timpului”. El aduce şi un argument esenţial: femeia are „alt simţ al realităţii”. Medeea, dincolo de alte date mitice evident nesigure sau contradictorii: femeia magică; după nume: conducătoarea, gânditoare şi şireată, a argonauţilor, a lui Iason mai întâi, în căutarea Lânii de Aur. Ioana d’Arc: emblemă a vizionarismului sacrificial, naţional, suspectat de nebunie, schizofrenie, sfâşiată şi înstrăinată de vocile care o (în)locuiesc.

Paul nu poate explica, cel puţin în parte, ce gândeşte: „mie însumi nu-mi sunt prea clare, să zicem, faptele. Caracterele, da, oricum!”. El înţelege cu adevărat tipologic, nu concret. Pare o trece la limbaj, eludând limba. Scrisul este raportat parţial la gândire, ca şi la realitate: „prefer să scriu (…) acel fals jurnal”. El are „organ pentru abstract”, „mai mult decât organ: nevoie!”. Există nu ca model sau modelator, există în măsura în care se demodelează, într-un fel revelator: „cu sofisticăraiele mele, cu aşa zisa mea cultură, care seamănă uneori, mi-e teamă, cu o colecţie de citate, cum vedem la unii universitari, cu aşa-zisele mele intuiţii, dintre care unele, spre ghinionul meu, s-au adeverit”. Ţinta căutată şi atinsă este aceea a unei metafizici a realului: „eu am ajuns aici să mă gândesc mai aplicat, mai în profunzime, la o altă lume reală şi fenomenală (…) singura adevărată, e drept, imitată şi falsificată…”. A înţelege, pare el să spună, presupune şi a mistifica, iar de aici până la a mitifica nu mai este nimic potrivnic. Adept al eticii onoarei, Paul îl avertizează printr-un soi de autodenunţ pe Virgil Bretan: „Uneori nici eu nu mă înţeleg până la capăt”. O va repeta: „nu ştiu exact ce rost au toate astea”, „Nu mă luaţi prea în serios!…”. Privind şi la ceilalţi, este la fel de „denunţător”, îndoit în cunoaştere, aşa încât indexează „înţelegerea noastră, strâmtă, rectangulară şi colţuroasă, a oamenilor!”.

Din neînţelegere există creaţia supraumană, religiile, metafizica însăşi, fără ca prin aceasta omul să capete liniştea. Doar „pentru că nu poţi trăi cu ceva ce nu înţelegi, au fost inventaţi zeii”, iar de aceştia, „da, de zei mi-e frică”, pentru că rămân necunoscuţi. Frica de a nu înţelege totul până la capăt, ca Socrate, se precizează, pe aceasta o dezvăluie personajul care adună un grup uman în jurul unei abstracţii voit, necesar hazardate.

Îndoiala sa este deopotrivă înţelegere metodică: „nu fac prostia de a înţelege prea repede”. Peter, prietenos-slugarnic, nu se înşeală când constată: „Paulică, am admirat totdeauna la tine concizia, flegma, ironia, dar şi simţul autocritic”. Exigent cu sine, Paul abia poate să spună în ultimă instanţă: „am devenit ceva mai înţelegător, mai tolerant!”.

Paul este un farsor instinctiv şi reflexiv, curios, iscoditor, îndepărtat, bizar. Se numeşte pe el însuşi un spion al existenţei sau al unei anume realităţi. „Printr-un spion, eu înţeleg pe cineva interesat de exotic.” Iar exoticul viz(it)at este „cel aventurier, cel ziditor, cel al Gândului, cel al unei alte religii”. Personajul ajunge, aşadar, un căutător temerar, întemeietor, abstract, metafizic.

Instinctul ludic, farsor, îi obliterează gândirea. El există nu prin îndoială, dar prin neînţelegere. Prin îndoiala de înţelegere. „Există, oare, înţelegere în acest joc ciudat şi extrem de necesar mie?” Afirmă că nu neagă adevărul, dar înţelegerea. Singur, fără prietenia cuiva, cu excepţia, şi ea incertă, a fidelului Peter, Paul aspiră la înfrăţirea în gând, rămasă doar o funcţie de adresare a limbajului sau discursului propriu. Trebuie reţinut faptuo că el foloseşte o dată formula trans-individuală, nu colectivistă, dar de grup: „sigur, fraţii mei…”.

Mioara (Maria Ionescu) este omul (femeia) fără gândire, dincolo de gândire. Atunci când Paul aminteşte de Cioran, de gândirea legionară, ea reacţionează instinctiv, în pură acţiune: „noi nu am gândit, noi ne-am mişcat!”. Femeia fanatică, uriaşă, salvatoare, expresie unică a energetismului, se detaşează de orice act recunoscut de gândire, într-o supra-retorică para-discursivă: „femeile cu tipul ei de energie gândesc nu în forma unor fraze închegate, logic dispuse, ideile lor sunt ca şi scăpărările unui foc care se aprinde greu şi apoi scapără prin vârfuri…”. Paul are un instinct al gândului, iar Mioara o „senzualitate a gândului”.

La extrema cealaltă, la extrema celorlalţi, mai ales a Mioarei, Stamatopol este un dogmatic mândru de propria lui gândire: „deşi nu mă mişc prea mult, eu, domnilor, gândesc!”.

În acest roman, o comunitate restrânsă, numită grup, organizaţie sau cerc, intră în comunicare activă, atrăgând atenţia unor instituţii de pază politic-statală, prin semănarea unei idei abstracte şi hazardate. Urmările? La cauză aleatorie, finalitate aleatorie.

Dar citim un roman de idei? Nu tocmai. Unul al Ideii? Da, al celei tocmai descrise, nu enunţate. Pentru că este, în finalitatea sa, nesigură. Cu cât mai întâmplătoare, cu atât mai nesigură, şi totodată nesfârşit adâncită.

Raoul Ionescu, numit şi „al doilea Paul”, constată că „frazele, ideile dlui Paul au prins cheag”. Imprecizia, amestecul, confuzia planurilor de comunicare, se constată şi la acest servitor-înlocuitor, supus şi lider de tip surogat. El pare a fi, dacă nu un om al ideilor, măcar unul cu conştiinţa lor, măcar la prima vedere critică. Raoul pare, în felul său, ferm angajat pro şi contra ideii, a ideilor. Nu ezită să susţină, de altfel, cu violenţa de ideolog, că „unele idei trebuie scuipate”.

Paul se delimitează de fostul coleg de facultate, Peter, instrumentalizat cvasi-underground în noul regim stalinist. „Noi, singuraticii şi duşmanii romantismului vostru tembel…”, i se adresează atunci când ucenicul devine mai degrabă neascultător. Comunismul adoptase expresia romantism revoluţionar. O idee şi o realitate contrafăcute. Paul acceptă, până la un punct, pe linia unui naţionalism pozitivat, un naţionalism „pur”, un naţionalism sui generis, „ideea românismului”, dar el invocă în mod obişnuit cauze strict „ideatice”. Nu ideile, dar ideea însăşi, cu scop incert, este semănată spre a fi îngrijită şi eventual a rodi, impredictibil. Cei din grup, organizaţie sau cerc, slujesc tocmai ideea, nu pe el, falsul ideolog. De aceea el nu se vrea, nu este, maestrul nimănui. Maestrul este mai întâi Ideea, apoi acela care o serveşte, prin apropriere şi apropiere, nu creând-o şi ocrotind-o, dar adaptând-o. Aleasa sa, întrucât este aleasa Ideii, este Maria Ionescu. Despre care apare formula potrivită: „ea, ucenicul ideii”.

În romanul acesta grav, pus pe pilonii jocului şi ai fugii, în aparenţă improvizaţi, fragili, fără rezistenţă, amorali sau chiar imorali, ideea nu este mai puţin serioasă. Dar este vorba de o seriozitate ambalată într-o aparentă glumă. Suntem atenţionaţi, însă: „când ai fost îndoctrinat de o idee de acest fel, nu poţi ieşi din ea decât printr-o crimă”. Se vorbeşte curând de „crima care ucide ideea”, aşadar nu de ideea care ucide, dar de ideea ucisă, apoi de o „trădare a ideii”. Se anunţă profetic că „al cincilea e trădătorul”. Scenariul hristic, creştin, este reconstruit, remodelat, în sensul gândirii şi înţelegerii imposibil de dus până la capăt.

Ideea incompletă, în ordine logică, este însă extrem de preocupantă, pusă în relaţii ori contexte ele însele extreme. Ni se dezvăluie aici „meditaţii – destul de violente unele dintre ele”. Iluminarea are loc graţie unor „fulgere ideatice ale lui Paul”. Iluminarea irumpe în penumbră, dacă nu capătă o altă stare de-a dreptul obscură: lumina există ca o adâncire în întunericul atotînvăluitor, (ne)gândit şi (ne)înţeles altfel decât la modul als ob, conjectural în esenţă, conjunctural în aparenţă. Ideile (la plural!) lui Paul, citim undeva, „se ascund în ele însele, în sensul că nu sunt uşor de înţeles”. Sunt pure şi sterile, antiutopice şi totuşi utopice. Iar falsul ideolog este sintetizat în condiţia sa tipologică astfel: „un ins original (…) îşi iese din pepeni (…) patinează pe idei vechi”. Un extremist tradiţional(ist), conservator, (re)edificator. Care, înţelegem, caută un punct de contrabalans faţă de extremismul revoluţionar distrugător.

Meditaţiile privesc, la modul contemplativ, reflexiv, realul, esenţialul, ideea, iar cât priveşte starea ideilor, marea, acut verbalizata căutare, este fixată în interogaţia dilematică: ele, ideile, „se schimbă în altceva?”.

Ideea abstractă şi arbitrară, aruncată de Paul dintr-o voinţă irepresibilă grupului care se extinde, nu ignoră, dimpotrivă, istoria. Nici istoria universală, pătată, se spune aici, de nemţi, italieni, ruşi, nici istoria naţională. Paul, atent la „călăii istoriei”, îi spune Mioarei: „noi vrem să mişcăm istoria”. Istoria este ca o supra ori infra-fiinţă, căzută din când în când în criză, în delir. „Da, istoria înnebuneşte, uneori”. Atunci, ea dă în „gropi, şanţuri, puşcării, abatoare umane”. Face, ca în orăşelul J., unul dintre ultimele locuri ale romanului, din castel, crescătorie de porci. Paul simte „briza unei alte lumi”, de dinainte de Marele Măcel Mondial, care „a surpat şi murdărit atâtea naţiuni, vieţi, iluzii”.

Virgil Bretan crede în ciclicitatea istoriei, în nihlilismul refuzat şi neînţeles de Paul.

Stamatopol, trecut de partea puterii autohtone înstrăinate, trădându-şi condiţia personală, absolvent şi el de învăţământ tehnic, a făcut chiar două facultăţi de acest profil, dar susţine că ar fi avut un bun profesor de istorie la Craiova. Stamatopol, un internaţionalist la modul stalinist, se bucură că s-a sfârşit istoria naţională. La extrema bolşevică, aceea legionară, pe Nae Ionescu îl simpatizează, întrucât „face tabula rasa” în istorie.

Socialul este sentimentul înrăit al concretului. „Aşa-zis social! Un fel de ură care vine de jos, contra Ideii!” Paul, sensibil la nebunia socială şi istorică, admiră mahalaua, în care nu s-a născut, întrucât acolo există o „ierarhie virilă”. Reacţionarismul său are şi o cauză, dar şi un sens social. Declară: „eu nu sunt decât un mic burghez”. Degajat, el se referă şi la „boierii de teapa mea”, ori la „tribul intelectualilor”. Este condus de teama că „revoluţia va corupe şi mahalaua”. Până târziu, aici, persistă imaginea autohtonistă, sămănătoristă, critică şi sarcastică, privitoare la „Bucureştiul nostru ponosit. Detracat.”. Elogiul mahalalei este vizibil repetat. Speranţa se află, crede el, în provincie şi provinciali. Dar provincia rămâne „o scoică uriaşă şi somnoroasă”.

La categoriile sociale se referă şi Virgil Bretan, ataşat însă de fidelitatea în prietenie, păstrată de el cu „dl. Paul (care) nu credea în prietenie”.

Peter-Cristoph este prins, chiar de la începutul romanului, între voinţa comună şi geniu. Din prietenie „absolută”, el îi face pe plac lui Paul şi acceptă cariera politică în stalinism. Chiar prin „biata lui voinţă bolnavă” devine posibil „jocul lor”, în doi, extins la un grup sau cerc.

Paul-Cazimir, susţinătorul şi aplicantul unei idei cu finalitate obscură, sub semn naţionalist, ştie că „Scopul” se află în „voinţa cuiva”. El remarcă nu un exces, dar un deficit de voinţă: „suferim cu toţii de o anume, clară şi crasă, lipsă de voinţă”. Tipul său de voinţă este acesta: „o voinţă interioară, ascunsă mereu”. Insul traumatizat din copilărie de o pasăre ameninţătoare, pe care nu o poate alunga, dar abia temporar domoli, îşi recunoaşte voinţa şi în această consecuţie: „mă tem pentru pasărea zgribulită din mine care e propria mea voinţă”. O voinţă mereu ameninţată îndeosebi, dacă nu exclusiv, din interior, ca atare fără echilibrul horaţian invocat la un moment dat în ideea şi aspiraţia la măsură.