Se strang vulturii !*
de Roni CACIULARU
Tel Aviv
3 aprilie 2011
Poetul Shaul Carmel, presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Israel, s-a stins din viata
Poetul SHAUL CARMEL a plecat in drumul lui. Din consideratie pentru talentul sau, pentru tot ce a facut el bun, imi permit sa reiau acest articol, publicat nu prea demult. Cu durere, cu revolta si resemnare…
Prieteni, pe varful muntelui din prejma casei, acolo unde Dumnezeu i s-a aratat lui Moshe prin foc, se afla trupul Poetului, asa cum el insusi a dorit. Acolo, acum, se aduna vulturii… Si norii trec deasupra, inclinandu-se intunecat, in semn de tristete. Vor plange, poate, cu lacrimi de ploaie. Si vor da seva pamantului, care va scoate la iveala buruieni si flori. De-acolo culeg eu cateva narcise, sa i le pun la capatai. Cu durere, cu revolta, cu resemnare. Vedeti? Pana la urma n-a ramas decat poezia… Iar piatra lui tombala va fi o carte.
Scriam, prin urmare:
Marea Doamna a poetului Shaul Carmel, ingerul lui ocrotitor, imi raspunde cu durere ca Shaul e un pic mai bine, ca spera sa fie mai bine, ca doctorii spun ca trebuie rabdare, multa rabdare. Dar pe scaunul cu roti se afla constiinta acestui scriitor evreu-roman, parte integranta din constiinta lumii, a binelui, a vietii si a razvratirii. Maruntele certuri si stridente sunt undeva departe, toate faptele de sub nivelul poeziei se topesc ca anii, ca gandurile, ca oamenii. Raman versurile, raman poemele, raman intrebarile si marile sau micile raspunsuri. Raman soaptele de dragoste si framantarile pentru nedreapta oranduire a intamplarii si a existentei acestei lumi.Raman lucrurile decantate in pagini de carte…
In fata mea, acum – aceasta ultima carte a poetului: „Cand se vor strange vulturii”! Este o realizare editoriala excelenta, care apartine prietenilor sai buni de la Iasi, poetul Adi Cristi, editorul, si Ana Parteni, redactorul de slova, de miez si de implinire. Am citit-o pe nerasuflate. Poemul de la sfarsit – care da si titlul volumului – imi justifica zbaterile actuale, vii, puternice – as zice disperate uneori – ale lui Shaul Carmel, cu care mai puteam discuta, pana mai ieri: „Iubit-o!/ Pe varful muntelui/ Din prejma casei/ Pe varful lui plesuv,/ Acolo unde Dumnezeu i sa aratat lui Mosche/ Prin Foc,/ Acolo unde nu va creste/ Nimic pentru om/ Niciodata,/ Acolo unde El/ Cel care a scris in piatra/ Legile Sale,/ Isi va relua sufletul/ Imprumutat mie,/ Ca sa-l dea altuia/ Pentru o alta vreme./ Pe gigantul acela/ Incrustat de flacara/ Pe vecie divina,/ Intinde-ma (…) Acolo/ Cand va muri trupul/ Se vor strange si vulturii”... Retin, doar pentru mine, ca-si vrea sfarsitul pe locul divin, pe inaltul de munte, pe granitul incrustat de flacara Celui de Sus. Si ca in jurul sau se vor aduna nu toate lighioanele, ci vulturii! O ultima zvacnire orgolioasa, caci chiar daca pieri fizic, nu o faci ori cum.
Iubita are misiuni transmise cu recunostinta si dragoste de poet, nu usoare, dar care-i innobileaza nobletea. Intregul volum ii este dedicat ei, „Hertei,/ Tovarasei de viata,/ care mi-a pazit cu sfintenie/ linistea sufleteasca/ ca sa pot scrie aceasta carte/ de dureri si bucurii/ ale apusului meu”. La indemnul demn si retinut al Femeii lui Shaul, am purces sa scriu aceste randuri, pe care le-as mai fi amanat, caci tristetea este prea puternica fata de ratiunea de clestar cu care se infasoara poetul in aceasta carte…
Am citit pe nerasuflate acest volum luminat crepuscular de o mare sete de viata si zbateri esentiale, pendulatoare intre doua notiuni de baza: vata si moarte; echivalente, poate, si cu iubire si orgoliu, daruire si dorinta, intrebare si frica; volum luminat si de resuscitarea dramelor neamului sau, de resemnare si de vrerea de asezare mai buna a lucrurilor lumii. Shaul Carmel se ilustreaza ca poet national evreu-roman, cu sufletul adanc legat de existenta milenara a neamului sau, si la fel de conexat organic de plaiurile mioritice ale muntilor Carpati. Aceasta este insa si drama lui, durerea si insingurarea lui: „Neasezat/ Dupa doua mii de ani/ Prin pustiul lumii,/ Fara camila/ Fara caruta cu coviltir,/ Calatoresc cu avionul/ Intre Carpati si Muntele Sinai,/ Intre Dunare/ Si apele Iordanului,/ Cautandu-mi alinarea.// Nicaieri Templul meu!” („ Calator” ).
Ma plimb printre paginile acestei carti fara o ordine anume, asa cum fac cand haladuiesc prin marile orase, oprindu-ma la cate o vitrina, admirand un trubadur la margine de parc, sau doi indragustiti privindu-se cu buzele si soptind cu ochii… Constat astfel ca Dumnezeul lui Shaul Carmel nu mai bea cafea dimineata si, suspicios, poetul Il intreaba: „Ce-mi transmiti Doamne,/ Prin gestul Tau nou?/ De ce nu mai bei/ Ca-n fiecare dimineata/ Cafea?/ Ce vrei sa-mi iei acum? Sau e vorba chiar de mine?”(…). Totodata, il gasesc pe poet adresandu-i-se primei lui mari iubiri, sotia sa cea dintai, Isabela, careia ii inchina binemeritati psalmi. Iata unul dintre ei: „Bolnav,/ Cu maini/ Dezlegate de rugaciune,/ Am luat/ Din magazia sufletului/ Harletul si lopata/ Si grebla, Doamne,/ Sa ies/ Spre ruina/ Pricinuita de satana./ Curatam si sapam/ Plangand,/ Sfasiindu-mi camasa/ Taiata oricum/ In semn de doliu”. Cutremurator este, in mod deosebit, si poemul „Numai pentru ofiteri(1)”!
Il voi cita fara a reda versurile, ca si cum ar fi un poem in proza, un reportaj poematic din memoria colectiva a lui Shaul Carmel: „Mama! Mamaaa! Strig din somn. Mama, esti goala! Unde e capotul pe care ti l-am pus pe umeri cand ai cazut in baie? Ce-ai facut cu el si de data asta? Noapte de noapte, in vis imi spui acelasi lucru: ca atunci umblai goala in baraca, ca celelalte. Asteptai sa intre din clipa-n clipa cate un ofiter care-ti ravnea frumusetea trupului, carnea ta, pana la ei virgina.// Duhneau a sudoare amestecata cu parfum, cu apa de colonie nemteasca, renumitul 4711, iar bucata de paine pe care ti-o strecurau unii dintre ei, inainte de a-si descheia prohabul pantalonilor, putea a urina, a pisat statut. Acolo isi ascundeau, in izmene, darul pentru tine, de teama sa nu-i stie altii.// Mama! Mamaaa! Strig din somn si strigatele ma trezesc. Mama! Esti goala! Auzi? Esti goala! Zbier, ridicat in capul oaselor, treaz de-a binelea, plangand. Unde e capotul pe care ti l-am pus pe umeri cand ai cazut in baie? Unde? Unde-i Doamne? Racnesc ca o fiara ranita.”
Extraordinar poem! Ce forta dramatica! Ce rascolire a sufletului omenesc! Si eu inca am diminuat din forta artistica a poemului, transcriind poezia in proza! (Asta pentru o oarecare economie de spatiu). Versurile au insa stralucirea lor. In fantezia lui, exaltata de un mare sentiment de iubire si prietenie, Shaul Carmel ma readuce, in cadrul scurtei mele plimbari printre pagini de carte, ma readuce, zic, pe strazile Iesilor: ”Cu domnitorul lor,/ Cristi si Valeriu/ Si Cezar si Casian/ Si albitul Iancu,/ Zilieru lui Horia,/ Si Ioan al lui Holban,/ Citeau poezia prietesugului/ Pe care o rosteam/ Eu, sclav roman;/ Dac din Templu,/ Evreu convertit/ La un singur Dumnezeu,/ Venit la Iasi/ Sa ma nasca/ Din nou”.
Cartea aceasta a lui Shaul Carmel mi se pare una din cele mai bune, din multele scoase de el si daruite lumii. E o carte de dragoste si ura, de mare prietenie si de nostalgii, de cosmar holocaustian si rascolire a ferocitatii urei de rasa, de retrairi si confruntari, e o o carte puternica, de dialog cu Dumnezeu si cu sine insusi, in tandem cu poetul Adi Cristi. E o carte diafana, plina de tandrete, de suferinta, de bucurie a clipei, e un strigat catre clipa care vine peste poetul ce-si descrie apusul, in care va intra singur, doar el, despartindu-se de sine…
… Si iata, acum, cateva linii, neclare, tremurate, scrise de Shaul Carmel, cu pixul, in loc de autograf pentru mine, pe prima pagina a acestei carti teribile! Cateva linii ca de seismograf, care poate anunta un cutremur.
Ma urc pe scara lui Richter si strig, ridicol:
– Huo !
——————————-
* Titlul articolului se refera la ultima carte scrisa de regretatul Shaul Carmel („Cand se vor strange vulturii”, Editura 24:Ore, Iasi, 2010)
