AMURGUL CONTINUU
de Roni Caciularu
Leonard Cohen
Tatal sau, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut si pe fiul sau, Leonard, tot in bransa. Se potrivea unui evreu, si nu se traia rau de pe urma vanzarii si cumpararii de stofe, panzeturi, matasuri. Numai ca Leonard Cohen era de o alta stofa. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, calugar, iubitor de femei si de impliniri artistice, boem, nesupus, ambitios, traitor dupa capul lui. Nu ducea paharul la ureche, iar tigareta apare la persoana intai. De fapt, omul este un monument artistic. Pe gustul meu, al tau, al oricui are macar o farama de sensibilitate si inteligenta. Cine l-a vazut in unul din concertele sale din marele sau turneu mondial, sa zicem la Tel Aviv – Ramat Gan ( pe Stadion), sau la Bucuresti, ori in Spania, sau oriunde, nu uita fiorul de emotie adevarata pe care l-a incercat in contact cu arta acestui magician al artei muzicale si al cuvantului-poveste. La fel stau lucrurile chiar numai daca-l urmaresti la televizor, sau pe video, ori macar pe esantioanele de arta gasibile pe internet. Esantioane, franturi mai mici sau chiar mai mari de cantec si poezie, de viata, de esenta, de iubire, de resmnare si speranta, de sugestie, de adevar…
Inalt, condescendent, modest, parca usor vinovat de un lucru bun, evlavios fata de publicul sau, cu palaria-n mana, la piept, cu capul plecat si usor alintat – asta-i, pare ca zice el, zambind, sunt un artist – bun, mai putin bun, ma placeti, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros ca ma acceptati, ca ma apreciati, ca ma adoptati. Multumeste aplauzelor care-l fac fericit si-si sprijina usor capul, intr-o parte, pe umbra decorului, intr-o scena nu prea luminata. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzica, din vocea care canta intr-un fel de recitare. Undeva el spune, intr-un interviu mi se pare, ca in spatele fiecarui poem al sau se afla o chitara, iar in fata omului cu chitara exista o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentala si ingandurata, scrisa cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cantaret. Cantecele sunt de un sincretism armonios si distilat, esential si diurn; cuvantul si melodia si ideea si sentimentele, lacrima si rasul, sunt intr-o imbratisare simultana, grava, constituindu-se in clipa electrocutanta, plina de placere si vis, de viata si melancolie.
Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfintit continuu, un rasarit in contra sens, fascinant in farmecul regresului invingator, o inaintare spre iminenta destinului oricarui om. Este un asfintit lent, senin, impacat cu sine insusi, regretabil si demn, implinit si aureolat, cuminte si obosit. Putin. Numai putin obosit. Numai putin dezamagit. Numai putin indurerat. Dar straluminat de farmecul daruirii de sine, de clipa cand raza de lumina devine rosiatica si melancolica si violeta, si pacat ca e asa de frumoasa si-atat de repede, prea repede, trecatoare. Dar chitara si orga vibreaza in subtext, iar poetul parca spune: eu n-am trait si nu traiesc degeaba, va dau bucuria simtamantului ca suntem oameni adevarati. Atata pot, atata fac. (Subtila si orgolioasa modestie!).
Leonard Cohen e o muzica poematica el insusi, prin viata lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social-individuale. „Toata lumea stie ca acu-i momentul/ Toata lumea asteapta semnul nevazut,/ Toata lumea stie ca cei buni au pierdut./ Toata lumea stie ca jocu-i trucat,/ Saracu-i sarac si bogatu-i bogat,/ Ai o sansa la mie,/ Toata lumea stie.” („Toata lumea stie”, in traducerea lui Mircea Cartarescu). Acest preot-trubadur al unei religii proprii, inchnindu-se mai mult jurnalului sau decat oricarui text sacru – cum singur recunoaste – stie bine sa spuna ce simtim, ce gandim si nu stim spune. Vocea lui fermecator degradata, ca de fumator impatimit, e infasurata pe vantul inserarii, plutind printre noi, intre soapta si poveste de bunic primavaratec, are farmec unic si e mai frumoasa decat insasi vocea lui de cand era tanar si frumos, si iubit, si inselat… S-a cautat pe sine permanent si, spre deosebire de atat de multi artisti, s-a gasit pe sine, prin inefabila nedesavarsire a permanentei deveniri. Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bantuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artisti, cu palaria pe ochi, pe nas, pe barbie. Ingenunchind. Fata de toti. Pe scena. Nu melodramatic, ci umilit si cufundat in mierea de penumbra a daruirii de sine. Si la aplauze, infloreste discret, cu capul descoperit, frumos si semit, nu negustor de stofe, ci ucigas din dragoste. Trebuie sa va mai redau inca o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec acolo de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un patimas orbit de tot ce e mai frumos si bun pe lume: Femeia! Femeia iubita. Ascultati: „Am doua bucati de sapun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine si una pentru tine./ Pregateste baia,/ Ne vom spala unul pe altul.// N-am bani,/ l-am omorat pe farmacist.// Si uite un vas cu ulei/ chiar ca in Biblie,/ intinde-te-n bratele mele,/ iti voi face pielea stralucitoare.// Nu am bani./ L-am omorat pe parfumier.// Priveste prin fereastra/ la pravalii si la oameni./ Spune-mi ce mai doresti/ Si-am sa-ti aduc imediat. // Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen canta, prin versurile lui de o viata, iubirea, esecul ei, prietenia, tradarea, revelatiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinta, acceptarea sortii, a vietii asa cum e ea, buna sau rea. Leonard Cohen murmura melodic Omenescul.
Vagabondul intelept canta parca intr-o taverna. Sau chiar pe strada. Citez din „Bogie Street”: „Un gat de vin, o tigareta/ si-acum o sterg din nou;/ mi-am acordat in chicineta,/ batranul meu banjou./ Sunt asteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am gasit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Booghie Street.( Traducere de Serban Foarta si Cristina Cheveresan). Dar sa nu uitam, la evrei, cine se numeste Cohen este – dupa cum bine se stie – din vechea casta a preotilor, a cohanimilor. Nici el nu uita acest lucru si-n muzica si scrisul sau exista un aer mesianic, tulburator, cu aura de supravietuire. In fata a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, langa Tel Aviv, pe scena inconjurata de pancarte pe care era scris „Pace”- in ebraica, in araba si in engleza, Leonard Cohen a spus, adresandu-se poporului evreu (si lumii intregi), electrizand delirul fascinatiei: „Sa te binecuvanteze Domnul si sa te pazeasca!/ Sa lumineze Domnul fata sa peste tine si sa te miluiasca!/ Sa-si intoarca Domnul fata spre tine si sa-ti dea Pace!”…
Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleaca din nou, prin el, spre toti oamenii lumii. Cu liniste, in soapta, cu speranta. El o duce cu sine si o imparte lumii, buna si nebuna. Sensurile acestei incantatii sunt adresate, in acelasi timp, tuturor traitorilor clipei globului pamantesc… Leonard Cohen canta, recita, daruieste… Ingenunchiat, frumos, coplesitor.
… Era noapte, tarziu, pe stadionul din Ramat Gan; dar soarele inca mai apunea.
